Ideea de a plasa afecțiunile copiilor în contextul mai larg al istoriei familiei este încă destul de nouă și greu de digerat pentru mulți părinți. Experiența de cabinet mi-a confirmat, însă, că nu există vindecare profundă și eficientă fără explorarea traumelor nevindecate din inconștientul familial.
„Corpul copilului reprezintă limbajul istoriei părinților lui”, ne spune Willy Barral în „Corpul copilului ne vorbește”.
Ca părinte, să accepți această idee înseamnă să accepți provocarea și responsabilitatea de a te uita mai profund la tine și la istoria rănilor nevindecate din familia ta și a le închide conștient, cu iertare și iubire. Insist pe „responsabilitate”, pentru că de multe ori se confundă cu „vinovăția”, iar atunci orice proces de vindecare este stopat. Părinții se pot simți judecați, criticați, deși, cu unele excepții patologice, cei mai mulți părinți își iubesc sincer copiii și sunt dispuși să facă multe pentru ei.
De ce sunt copiii atât de sensibili la dezechilibrele din inconștientul familial?
Iată o întrebare la care fiecare părinte ar dori un răspuns.
Știm deja că ei sunt capabili să duplicheze viața emoțională a părinților (și a familiei în general) cu o fidelitate uimitoare și să o traducă, simbolic, prin intermediul corpului. Orice simptom poate fi explicat dacă ne uităm atent la dinamica familiei. De exemplu, Jung accepta să lucreze cu copiii doar dacă bunicii erau de față. Prezența lor îi întregea tabloul familiei din care copilul făcea parte. Jung știa că ne naștem în istoria strămoșilor noștri și conținem amintirile lor. Chiar dacă nu le cunoaștem efectiv, ele fac parte integrantă din psihismul nostru. Iar, în cazul copiilor, aceste amintiri se oglindesc fidel în corpul lor.
După cum observase Francoise Dolto, copiii sunt terapeuții părinților. Intenția lor este de a-i provoca suficient de mult cât să se uite acolo unde nu mai este armonie, echilibru, iubire și să vindece, să repare, să reconstruiască. Copiii nu fac asta prin intermediul cuvintelor, o fac prin intermediul corpului lor. Corpul lor, așadar, devine limbajul istoriei familiei.
Așadar, o întrebare importantă pentru părinți este:
Ce vrea să spună acest simptom despre familia noastră?
Psihogenealogia dezbate pe larg acest subiect, iar multitudinea de cazuri prezentate pot aduce mai multă lumină și claritate părinților care se confruntă cu această problemă.
CONSTIPAȚIA este o problemă destul de comună la copii; în practică am lucrat cu copii de toate vârstele, inclusiv cu adolescenți.
Acești copii au fost investigați medical dar, deși exista o problemă funcțională evidentă, examenele nu au identificat o problemă organică, așa încât tratamentele recomandate au fost cele clasice: laxative, supozitoare, clisme. Din păcate, în multe dintre aceste cazuri, nici măcar aceste metode nu au dat rezultate. În plus, copiii le-au receptat ca fiind foarte invazive și, de cele mai multe ori, le-au refuzat. Mai mult decât atât, au început să manifeste anxietate, frică și accese de furie ori de câte ori părinții îi forțau să defecheze.
Iată ce spun Anne Ancelin Schutzenberger și Ghislain Devroede în „Copiii bolnavi de părinți”:
„Unii bebeluși sunt constipați încă de la naștere. Problema lor nu este una organică. Ei nu suferă de o boală congenitală precum boala Hirschsprung, care necesită în mod obligatoriu o intervenție chirurgicală. Nu este vorba nici despre o problemă de alimentație. În cazul lor pare să fi existat un eveniment în cursul nașterii, chiar mai înainte, când se aflau în burtica mamei, eveniment care a avut impact la nivelul tubului digestiv. Ca și cum corpul ar fi exprimat o problematică mult mai globală și psihosomatică. Într-adevăr, atunci când li se măsoară motricitatea anală și rectală, acești copii nu se deosebesc de aceia care dezvoltă mai târziu acest gen de constipație legată, în mod clar, în cazul lor, de deprinderea curățeniei.”
Care sunt posibilele cauze ale constipației la copii?
Știm deja că orice afecțiune are la bază măcar un conflict pe unul sau mai multe niveluri ale ființei.
Identificarea conflictului de origine este unul dintre pașii cei mai importanți din procesul de vindecare, și unul dintre cei mai dificili. Conflictul nu e niciodată în conștient, ci în inconștient (acea lume fabuloasă, după cum spunea Jung, tezaurul de cunoaștere inconștientă care, odată conștientizat, aduce beneficii uriașe în viața noastră).
Oamenii caută conflictul, de regulă, plecând de la simptom, motiv pentru care dicționarele de interpretare ale bolilor sunt foarte utile ( îi amintesc aici pe Jacques Martel, Michel Odoul, Ruediger Dahlke). Aceste manuale îți dau niște puncte de referință în explorarea conflictelor. Ele nu trebuie generalizate, însă, ci adaptate în funcție de fiecare caz în parte. Nu există o singură interpretare valabilă pentru toată lumea, motiv pentru care este nevoie să explorezi semnificația simptomelor în contextul personal al vieții tale.
Dacă te oprești la o listă de conflicte potențiale, nimic nu se schimbă. De altfel, conflictul de origine este rareori la suprafață și la vedere. De obicei este îngropat în straturile cele mai profunde ale inconștientului, iar acolo nu te duci singur pentru că „nu vorbești limba”.
Mai mult decât atât, există credința că simpla conștientizare a conflictului este suficientă. Realitatea contrazice această limitare. Conștientizarea este primul pas în proces. Fără schimbare, acțiune și integrare conflictul rămâne activ și își arată colții fără ezitare.
Cum abordez această afecțiune în cazul copiilor?
Lucrând, în primul rând, cu părinții, de cele mai multe ori cu mama.
Este esențial să înțeleg care este dinamica familiei copilului, ce s-a întâmplat în viața părinților înainte de concepție, la momentul concepției, cum au decurs perioada intrauterină și nașterea. E important, de asemenea, să înțeleg care sunt traumele majore ale familiei pentru a identifica loialitățile invizibile, doliile neîncheiate, nespusul și nevorbitul, „fantomele” și mai ales, repetițiile inconștiente care îl pot determina pe copil să oglindească totul la nivel corporal.
Uneori copilul face această oglindire în relație cu psihicul unuia dintre părinți. Poate părea incredibil, dar, având în vedere că bebelușul „plutește” în inconștientul părinților ca un pește în apă, este de înțeles de ce este perfect conectat cu traumele neîncheiate ale părinților.
De exemplu, un bebeluș poate fi constipat din primele luni de viață, investigațiile medicale nearătând nicio cauză organică. Medicul însă nu știe că mama a suferit, în copilărie, un abuz sexual și a suferit și ea, în primii ani de viață, de constipație cronică.
Bebelușul este într-o simbioză perfectă cu psihicul mamei și a putut recepta aceastp trauma nevindecată încă. Simptomul lui trebuie pus în legătură cu suferința încă vie a mamei.
Tocmai aici este provocarea părinților: să privească sincer, cu compasiune la traiectoria vieții lor, să identifice traumele nevindecate și doliile neîncheiate și să le proceseze.
E o lege a naturii, nicio traumă nu poate rămâne nevindecată, dacă noi nu se asumăm responsabilitatea vindecării ei, urmașii noi își vor lua această povară.
Iată câteva puncte de plecare în identificarea cauzelor mental- emoționale ale constipației în cazul copiilor:
- Reprimare emoțională – este vorba, aici, de dificultatea părinților (sau a unuia dintre părinți) de a-și trăi și gestiona emoțiile sau de o comunicare emoțională defectuoasă între cei doi.
Cele mai frecvente cazuri pe care le-am întâlnit mi-au arătat părinți copleșiți de emoții, emoții pe care le reprimau, însă, fie că nu se simțeau în siguranță să le împărtășească în familie, fie că nu se simțeau auziți sau validați. Reprimarea era, așadar, un mod de viață, iar bebelușii mimează tocmai acest lucru.
La urma urmei, ce este constipația?
Vorbim de toate deșeurile/toxinele fizice, mentale și emoționale cărora nu le dai drumul. Poate fi vorba de abuzuri vechi, șocuri emoționale, de convingeri limitative, de principii, relații, oameni, de sentimente, de tot ce nu mai ai nevoie dar păstrezi, încă, din motive pe care le știi sau nu.
Vorbim, totodată, de emoțiile toxice pe care nu le-ai eliberat, ci le-ai stocat la nivelul celulelor tale: frică, resentimente furie, insecuritate emoțională.
E important ca mama să-și identifice acest mecanism toxic de reprimare și să găsească supape sănătoase de eliberare și vindecare a emoțiilor. Practica mi-a arătat că, de fiecare dată când mama a conștientizat profund acest lucru, au apărut schimbări rapide în starea copilului.
- Abuz sexual
Abuzul este o altă cauză importantă și des întâlnită în practică. Nu neapărat abuzul sexual, căci abuzul are numeroase forme. Orice fel de abuz se poate somatiza sub formă de tulburări digestive și intestinale.
Nu este obligatoriu ca abuzul să se fi petrecut asupra copilului; acesta poate crea loialități inconștiente cu orice membru al familiei care a suferit vreun abuz (și care, de cele mai multe ori, a rămas un secret, un tabu, vorbim aici în special de abuzurile sexuale sau de incest).
Să luăm în calcul, de exemplu, anismul, unul dintre indicatorii cei mai semnificativi ai abuzului sexual. În mod normal, atunci când o persoană defechează, anusul se relaxează pentru putea elimina materiile fecale. În cazul anismului se întâmplă exact invers: anusul se închide, în loc să se deschidă.
Literatura de specialitate spune că mai toate femeile care au suferit de abuzuri sexuale suferă de anism. Evident că pot exista și excepții și că anismul nu este 100% o dovadă de abuz sexual. Pentru o confirmare este nevoie de o analiză amănunțită a istorie familiei.
În cazul copiilor, anismul este clar un semn clinic important. Am avut ocazia să întâlnesc astfel de cazuri în practică și să constat cum a ales copilul să aducă la suprafața conștientului familiei o traumă a mamei nevindecată încă.
„Vorbind, părintele victimă îi permite copilului să se vindece în privința nespusului (nespusul sau indicibilul). Această descriere a unei probleme acute și relativ minoritare arată că orice traumă care nu este lucrată și nici vindecată în cazul victimei va fi transmisă, într-un fel sau altul, descendenților”. (Anne Ancelin Schutzenberger, Ghislain Devroede – Copiii bolnavi de părinți).
- Reacții inconștiente la secrete de familie
Nimic mai toxic, în istoria unei familii, ca un secret. Tot ce împingem în adâncuri, tot ce ascundem li reprimăm va ieși, la un moment dat, la suprafață. De multe ori ca o explozie de emoții, reacții și comportamente, aparent fără să le înțelegem sensul.
- Tema morții; dolii neîncheiate
Nu de puține ori am întâlnit în terapie copilași care au dezvoltat astfel de simptome după moartea unui membru al familiei (apropiat sau nu). Constipația este unul dintre modurile simbolice la care reacționează copiii la ideea de moarte pe care nu o pot metaboliza și digera.
Fiecare caz în parte trebuie investigat în contextul propriei istorii traumatice, dar reperele de mai sus pot constitui un punct de pornire.
Nu este absolut necesară prezența copilului în cabinet. A fost suficient, de cele mai multe ori, să lucrez cu un părinte.
În cazurile cronice, simultan cu procesarea traumatică împreună cu un părinte, am aplicat câteva ședințe de Bowen copilului, pentru a-l reechilibra pe toate nivelurile (trauma trebuie procesată inclusiv la nivel corporal, pentru că, așa cum am mai menționat, trauma rămâne stocată în memoria celulelor).
Sper că această abordare aduce mai multă claritate subiectului.
Mă puteți contacta în privat pentru mai multe detalii.
