Sau, mai bine zis, primii oameni pe care-i urăști sunt cei pe care-i iubești. Ura este întotdeauna un mecanism de apărare din primele tale relații: cele cu părinții sau cei care te-au îngrijit în primii ani de viață.
Ce face un copil care simte că nu primește atașamentul necondiționat, constant, securizant de care are nevoie? Ce face un copil când un părinte este absent fizic sau emoțional? Se protejează. Se retrage emoțional și își creează mecanisme de apărare și supraviețuire. Deși ele pot fi adaptative în primii ani de viață, mai târziu aceleași mecanisme devin patologice si stau la baza disfuncțiilor din toate aspectele importante ale vieții (sănătate, relații, carieră).
De ce te apără ura? De adevărul pe care nu-l poți accepta: că iubești un om care nu te iubește așa cum îți dorești sau ai tu nevoie.
Când ai simțit prima dată asta? La maturitate? Nu, te asigur că nu. Ai simțit-o în primii ani de viață. Ai simțit-o atunci când părinții te-au dat poate bunicilor să te crească, atunci când tata era mereu plecat, când mama era absentă emoțional sau în suferință și nu avea timp pentru tine. Când te simțeai respins, abandonat, singur, neînțeles, insuficient de bun.
Ca adult, poți să recunoști și chiar să accepți că un om nu te iubește, dar un copil este incapabil să digere ideea că părintele nu-l iubește așa cum el vrea sau are nevoie, așa că va găsi moduri de a redirecționa această furie și frustrare împotriva lui: „Nu sunt iubit pentru că nu merit”, „Sunt rău, de asta nu mă iubește”, „Am făcut eu ceva de sunt respins”. „Oamenii sunt răi”, „Lumea e nesigură și neprietenoasă”.
Copiii își iubesc părinții chiar și atunci când aceștia sunt absenți și abuzivi, deoarece continuă să spere că într-o zi părintele absent se va întoarce și îi va iubi. Un copil este realmente incapabil să-și urască părinții, chiar dacă, uneori, sentimentul lui este justificat. El nu-și permite să-l trăiască, pentru că știe că și-ar distruge relația cu părinții. Viața copilului depinde de relația cu părintele, și el știe asta.
Așa că ura devine, în mod ciudat, liantul relației. Dacă dai drumul urii, dai drumul, într-un mod simbolic, relației, deci dai drumul iubirii. „Te urăsc” este de fapt „mă urăsc” pentru că nu pot sta față în față cu DUREREA. Nu o pot privi, nu o pot digera.
Te urăsc pentru că te iubesc și nu știu cum să fac față durerii. Mă urăsc pentru că te iubesc și nu pot să admit asta. Dar ura mă protejează de suferință. Mă ține în iluzie și neadevăr, dar departe de durere și asta e tot ce vreau. Să nu sufăr. Să nu mai sufăr. Dar tot sufăr și pe tine te învinovățesc. Mâna ta, care a atins rana mea și mi-a amintit că am multe de pierdut dacă mă abandonez. Și mi-e teamă că ce pierd, nu mai recuperez niciodată.
Am văzut în terapie cât de mult țin oamenii la ură. Ură care nu este niciodată ură, ci iubire acoperită. Dar ei nu știu asta. Mă uitam la omul din fața mea cum își ținea ura în brațe ca pe un copil la care nu ar renunța pentru nimic în lume. Cum eram privită eu, cea care îi sugera să lase copilul jos? A renunța la ură era ca și cum ar fi renunțat la iubire. Era ca și cum ar fi pierdut ceva. Ceva mare. Ceva esențial și fără de care nu ar fi știut cum să-și ducă viața mai departe.
Cum aș fi vrut atunci să privească prin ochii mei! Cum aș fi vrut să vadă că tot iubire ținea în brațe!
Cum se deosebește iubirea de ură? Este aceeași energie, până la urmă, dar cu o formă diferită de configurare. Și dacă am alege să privim ura ca iubire? Tristețea ca bucurie? Energia care e ură, poate deveni iubire, tot așa cum energia care e tristețe, poate deveni bucurie. Ah, mi-am amintit de Alexis Zorbas și de dansul care i-a transformat durerea pierderii în bucuria clipei de acum și în liniște.
Îmi cântă pe fundal acum Shakira. Piesa aceasta, „No”, ea o cântă plângând:
„Nu se poate trăi cu atâta venin
Speranța pe care mi-a dat-o iubirea ta
Nu mi-a dat-o nimeni vreodată, crede-mă,
Nu se poate trăi cu atâta venin
Cântărește mai mult ura decât cimentul”
