Problemele de comportament ale copiilor sunt de multe ori tratate drept probleme de sănătate. Medicina alopată va încerca, evident, să le corecteze chimic. Există, însă, o problemă: alopatia desparte corpul de emoții și scoate omul din mediul în care trăiește.
Ori cum poți să pretinzi să vindeci sau să te vindeci separat de emoțiile tale, de traumele, conflictele nerezolvate, cum poți să te înțelegi în afara istoriei familiei și rupt de societatea în care trăiești?💚💚
Lucrez cu copii de toate vârstele. De fapt lucrez cu părinții, deoarece îmbrățișez paradigma conform căreia parenting-ul nu e neapărat un rol, după cum spunea Gabor Mate, ci mai degrabă o Relație. 💗 Deci, primul lucru la care trebuie să ne uităm este la Relație, nu la comportament.
Plasăm apoi relația în contextul familiei apropiate, apoi al familiei extinse, dar și în contextul mai larg al societății în care trăim.
Mă confrunt, în ultima vreme, cu multe cazuri care au în centru crizele de FURIE, agresivitatea, chiar violența pe care copiii ( de regulă sub 7 ani) le manifestă în special în relație cu părinții, dar și în afara familiei (deși mai puțin).
Este firesc să te întrebi ce se întâmplă în acea relație și cum se percepe copilul în mediul în care crește; cum se percepe pe el însuși și cum se percepe în relație cu ceilalți, care e rolul pe care el crede că-l are în acel mediu.
Întrebarea aceasta nu-i blamează nicidecum pe părinți și nu insinuează că ar fi vinovați de ceva anume.
Insist pe a discerne corect între responsabilitate și vinovăție, pentru că procesul de explorare și vindecare se blochează când intri în vinovăție. Responsabilitatea, însă, implică faptul că ești dispus să te vezi cu sinceritate în oglinda pe care ți-o arată copilul tău și să iei toate măsurile necesare pentru a corecta ce nu este în acord cu sănătatea și bunăstarea copilului tău.
Presiunea pe care și-o pun părinții de a nu greși în relație cu copiii este nerealistă.
💚💚Orice părinte va greși la un moment dat. Vor exista momente de conectare, dar și momente de deconectare. Ce este esențial, spunea Esther Perel, este să CORECTEZI ceea ce s-a stricat.💚💚
Orice dinamică de relație pendulează mereu între Conectare – Deconectare – Reparare – Reconectare.
Momentele de „acting out” sunt, de fapt, momente de deconectare ale copilului. Deconectare de la Relație.
Este nevoie să te întrebi de ce s-a întâmplat asta. Copilul se deconectează ca un mecanism de protecție. Se protejează de suferința de a simți respingere, abandon, neglijare, abuz, sau se poate deconecta doar din teama că ar putea simți toate astea.
👌În faza preverbală deconectarea este destul de comună: copilul nu are un limbaj format și nu e capabil să-și verbalizeze trăirile și, mai ales, frustrările. O va face, în schimb, prin intermediul comportamentului sau prin intermediul corpului (prin somatizare).
👌Este important să te întrebi ce spune, de fapt, comportamentul lui? Care sunt emoțiile pe care vrea să le transmită? Care sunt motivele pentru care se simte frustrat, iritat, supărat?
Prima tendință a unor părinți este de a diagnostica apatia, nervozitatea, lipsa de interes a copilului și a căuta o soluție (eventual externă, chimică), în afara unei sondări sincere a dinamicii relației de atașament și a familiei.
Simptomele copilului sunt o oglindă a psihicului părinților și familiei extinse.
Observă:
✔A cui e furia? A copilului tău interior poate?
✔Au existat în viața voastră până să deveniți părinți evenimente traumatice care v-au lăsat cu o furie intensă peste care nu ați trecut?
✔Cine este furios în familia voastră extinsă? Cine nu a avut dreptul sau nu i s-a dat ocazia să-și exprime furia? (Copiii leagă inconștient loialități afective toxice cu membrii familiei, în special cu bunicii, și pot repune în scenă evenimente, experiențe și emoții nevindecate din dorința de le vindeca, de a găsi o soluție).
✔Ce emoții a avut mama în timpul sarcinii? Au existat evenimente care să-i trezească furie, frică, anxietate? Hormonii de stres secretați de mamă vor contribui la dezvoltarea fătului; ei rămân în memoria celulelor lui după naștere și în conexiunile lui neuronale.
✔Ce relație aveți voi cu proprii părinți? Există furie față de ei? Da, copilul vă poate oglindi propria relație cu părinții, provocându-vă să o vindecați.
✔A trăit, copilul, experiențe de pierdere? (un divorț, moartea unor persoane importante pentru el)
✔Copilul este sau a fost agresat în orice mod de o altă persoană?
E un rol pe care niciun părinte nu și-l dorește pentru propriul copil, dar se întâmplă: copilul devine TERAPEUTUL familiei.
Considerând faptul că furia și comportamentul agresiv al copilului sunt indicatori ai psihicului părinților și familiei, este absolut necesar ca aceștia să-și exploreze propria agresivitate interioară și să identifice traumele nevindecate din familie pe care copilul le-ar putea, inconștient, pune în scenă.
În situațiile în care copilul manifestă furie și agresivitate în special în relație cu părinții și rareori în exterior:
👌Care a fost reacția voastră când ați aflat că veți fi părinți? Ați simțit bucurie și acceptare sau respingere, frică și anxietate?
👌Au existat tentative nereușite de avort?
👌Au existat situații în care copilul s-ar fi putut simți abandonat? (L-ați predat bunicilor o perioadă mai mare de timp, ați petrecut foarte puțin timp cu el în primii ani de viață).
Am întâlnit suficient de multe cazuri în care agresivitatea copilului „s-a evaporat” pur și simplu când părinții și-au admis greșelile, i-au validat suferința copilului și i-au cerut iertare.
Mi se pare îngrijorător faptul că suficiente curente din medicina alopată atribuie furia copilului unor afecțiuni: autism, ADHD, tulburări de comportament, anxietate, tulburări de învățare. Toate sunt apoi corectate cu medicație.
Canada și USA sunt în topul țărilor cu rata cea mai mare de prescriere de medicamente antipsihotice pentru copii. Nu pentru a vindeca o problemă de funcționare organică, ci pentru a corecta un comportament. Trageți voi concluziile.
Se vorbește din ce în ce mai mult de PARENTING CONȘTIENT. Haideți să facem exact asta!
