„Fericirea este reală doar când este împărtășită.” Stranie și dureroasă afirmația lui Cristopher, tânărul idealist care a renunțat la tot, a părăsit oamenii și s-a dus să-și trăiască viața în sălbăticie, în Alaska, unde a și murit, la scurt timp.
Are fericirea nevoie de o suprafață de proiecție să fie reală? Cât de mult depindem de oglinda celuilalt? Nu mă surprinde concluzia specialiștilor: calitatea vieții este determinată de calitatea relațiilor noastre. Suntem atât de profund interconectați la nivel cuantic, încât este realmente imposibil să ne rupem unii de alții și de câmpul infinit de inteligență din care facem parte.
Ce rol au atunci emoțiile în cadrul relațiilor noastre? În ce măsură influențează ele dinamica relațiilor? Cum să le trăim conștient și, mai ales, cum să le vindecăm?
M-am uitat la aceste aspecte din perspectiva psihologiei, a neuroștiințelor și a fizicii cuantice. M-au interesat mereu dedesubturile subtile și energetice dintre oameni: ce resorturi inconștiente i-au determinat să se întâlnească, ce emoții nucleu trăiesc împreună, ce drame din biografia familiei reiterează de fiecare dată, de ce unele relații sunt oaze de fericire și altele sunt nenorociri abisale.
Să începem cu începutul: întâlnirea. Există mecanisme specifice care-i determină pe oameni să se simtă atrași de un anume gen, de o anume personalitate, de anumite emoții?
Când se întâlnesc, oamenii încearcă inconștient să vadă dacă există congruență între rețelele lor neuronale și experiențele emoționale. Cu alte cuvinte, dacă au aceleași gânduri (convingeri) și aceleași emoții. Dacă găsesc puncte comune, cei doi intră în relație. Pentru că împărtășesc aceleași stări neurochimice, ei simt că se pot conecta și raporta unul la celălalt. Și cum emoția înseamnă energie, ei împărtășesc, de fapt, aceeași energie.
Suntem tentați să credem că cei doi se conectează pentru că se plac fizic sau că iubesc același gen de muzică. Dar nu, din punct de vedere cuantic, oamenii intră în relație pe aceeași semnătură electromagnetică. Și cum intenția principală a sufletelor este de vindecare, cei doi se vor atrage atunci când vor împărtăși aceleași convingeri și emoții negative nevindecate.
De exemplu, să presupunem că ai avut o căsnicie tumultuoasă, din care ai ieșit cam jumulit, cu multe resentimente, vinovăție și furie. Emoțiile nevindecate, după cum știm, rămân în corpul nostru și mai mult, ne determină identitatea neurochimică și expresia genetică. Gândurile și emoțiile tale, deci semnătura ta electromagnetică, va transmite câmpului cuantic un anumit mesaj. Când două mesaje de aceeași frecvență se întâlnesc, oamenii se simt atrași unul de celălalt. Ei fac un schimb de informații și energie pe aceeași frecvență.
Dacă te vei uita atent la foștii tăi partenerii tăi, vei vedea că împărtășiți un trecut traumatic foarte asemănător: dacă ți-ai pierdut un părinte când erai copil, nu ar fi de mirare să descoperi că partenerul tău a trecut prin aceeași dramă; asemănările sunt atât de izbitoare adesea, încât nu poți să nu te întrebi: ce trebuie să înțeleg eu din această întâlnire? De ce a ales sufletul meu să trăiască alături de un om cu un trecut așa de asemănător?
Ce fac oamenii în astfel de relații? Își întăresc dependența de emoțiile memorate: furie, resentimente, vinovăție. Corpul cere aceleași mesaje chimice cu care a fost obișnuit, este dependent de aceste trăiri și nu le poate cere decât de la o persoană care, la rândul ei, este la fel de dependentă de aceleași emoții negative.
E posibilă vindecarea? Da, dar e nevoie să fie conștienți că nu fac altceva decât să reitereze același trecut în prezent și să construiască viitorul dintr-un trecut previzibil. E nevoie de o cantitate foarte mare de energie să rupi aceste legături negative și să elimini dependența de emoțiile memorate. Această energie vine din INIMĂ, nu din neocortex. Dependența de identitatea noastră din trecut, de emoțiile, trăirile noastre toate acestea sunt impregnate în neocortex, banca informațională a personalității noastre. Vindecarea înseamnă să faci RESET acestei bănci. Acest reset se face doar de la nivelul inimii, pentru că numai oxitocina, se pare, are capacitatea de a șterge aceste dependențe.
„Poți repara oamenii doar iubindu-i.”
Ajungem la miezul relației.
Fiecare relație este unică în dinamica ei, fiecare combinație de personalități este irepetabilă. Cu toate astea, la o introspecție mai adâncă, poți constata că există emoții (atât pozitive, cât și toxice) care se repetă mai mult decât altele. Le putem numi emoții-nucleu.
Emoțiile nucleu sunt importante, întrucât ne arată care sunt traumele de rezonanță dintre cei doi.
De exemplu, dacă trauma de rezonanță este abandonul (ambii parteneri au pierdut un părinte, să zicem, în primii ani de viață) vor manifesta intens teama de pierdere, suferința, retragerea emoțională, agresivitatea, furia. Ambii parteneri își apasă inconștient butonul traumei de origine, astfel încât toți monștrii să iasă din dulap și vindecarea să aibă o șansă. E adevărat că, pentru ca acest lucru să se petreacă, e nevoie ca măcar unul să devină conștient de „jocul” inconștient și să-l aducă în prezent și în conștient, dezbrăcându-l de toate mecanismele ascunse și făcându-l inutil. De cele mai multe ori oamenii nu fac asta, ei pleacă din relație, pasând greutatea emoțiilor negative celuilalt și sperând că următoarea relație va fi diferită. Dar ce sa vezi? Tiparele se repetă, poate se va pune în scenă o altă traumă de origine, trădarea, de data asta, sau umilirea, sau respingerea, dar miezul și finalul poveștii vor fi foarte asemănătoare. Din nou îl vezi pe celălalt dușman, din nou te vezi pe tine o victimă.
Ca să rupi un tipar repetitiv toxic din viața ta, e nevoie să „stingi”, să vindeci emoțiile negative pe care le trăiești frecvent în aceste relații. Câtă vreme ele fac parte din identitatea ta electromagnetică, semnalul pe care-l transmiți câmpului cuantic va rămâne același. Dacă te deparazitezi de aceste emoții, celălalt nu va simți compulsia inconștientă de a-ți apăsa același buton. Încetează să mai fie lupul cel rău, iar lecțiile pe care ți le va da vor fi doar prin exemplul propriu. Acesta, se pare, e modelul cel mai sănătos de relație. Iubire împărtășită și respect profund. Suntem în continuare maeștri unii pentru alții, dar prin exemplul propriu, nu prin judecată și condamnare.
Ca să identifici mai ușor traumele tale de origine, răspunde-ți la următoarele întrebări:
- Ce au avut în comun relațiile mele de până acum? Le poți pune pe toate la un loc, sau le poți pune pe categorii: sentimentale, de prietenie, profesionale etc;
- Care sunt traumele majore din viața mea?
- Ce traume în comun am avut cu foștii mei parteneri, prieteni, colegi sau cu oamenii din prezentul meu?
- Care sunt emoțiile negative pe care le trăiesc cel mai frecvent în relație cu ceilalți?
- Care sunt emoțiile negative pe care eu le provoc celorlalți cel mai des?
- Exista situații care se repetă? Scenarii sau finaluri identice?
- Care au fost concluziile acestor relații? (Concluziile se imprimă în subconștient și devin scheme neuronale, convingeri care îți vor modela relațiile viitoare).
Orice tipar negativ poate fi transformat. Începe prin a-l conștientiza.
Avem nevoie, deci, de celălalt pentru a transforma întunericul din noi în lumină. Redau, în cele ce urmează, un fragment din „Puterea vindecătoare a bolii” a lui Ruediger Dahlke, deoarece aduce mai multă claritate și profunzime subiectului:
„E drept că ochiul poate vedea, dar el nu se poate vedea pe sine însuși – pentru asta are nevoie de calea ocolită a proiecției pe suprafața unei oglinzi. Numai așa ne putem cunoaște pe noi înșine. În aceeași situație ne aflăm noi, oamenii. Bărbatul poate deveni conștient de partea feminină a sufletului său (numită de Jung „anima”) numai prin proiecția asupra unei femei concrete – iar același lucru, respectiv vice-versa, este valabil pentru femeie. Ne putem reprezenta umbra, stratificat. În ea există straturi profunde care ne declanșează groaza, și de care ne este o mare teamă, ca și straturi care se află în apropierea suprafeței, și care așteaptă să le prelucrăm și să devenim conștienți de ele. Dacă întâlnesc un om care viețuiește un domeniu ce se află la mine în domeniul superior al umbrei, mă îndrăgostesc de el.
Faptul că iubim sau urâm un alt om depinde în ultimă instanță de noi înșine. Noi vorbim despre iubire atunci când un alt om ne reflectă domeniul de umbră pe care am dori să-l conștientizăm, dar numim același lucru ură atunci când cineva ne reflectă un strat foarte adânc al umbrei noastre pe care nu am vrea deloc să-l întâlnim. Găsim că celălalt sex este atractiv, pentru că ne lipsește. Ne este adesea teamă de el, pentru că ne este inconștient. Întâlnirea cu un partener este întâlnirea cu aspectul sufletul inconștient nouă. Dacă acest mecanism al oglindirii propriilor domenii de umbră în celălalt este complet limpede, vom considera toate problemele cu partenerul într-o nouă lumină. Toate dificultățile pe care le avem cu partenerul nostru sunt dificultăți pe care le avem cu noi înșine.
Raportul nostru cu propriul inconștient este întotdeauna ambivalent – ne atrage și ne este teamă de el. În majoritatea cazurilor, la fel de ambivalent este și raportul cu partenerul – îl iubim și îl urâm, vrem să-l posedăm în întregime și vrem să ne desprindem de el, îl găsim minunat și oribil. Prin toate activitățile și toate frecușurile care umplu o relație de parteneriat, ne prelucrăm mereu propria umbră. De aceea se reunesc mereu oameni relativ opuși. Contrariile se atrag – lucru pe care-l știe oricine, și cu toate astea mereu ne minunăm „cum de s-au găsit ăștia doi, că nu sunt deloc potriviți?” Ei se potrivesc cu atât mai bine cu cât contrariile sunt mai mari, pentru că fiecare viețuiește umbra celuilalt sau – mai exact formulat – fiecare își trăiește umbra prin intermediul partenerului.
Parteneriatele dintre oameni foarte asemănători sunt mai puțin periculoase și sunt și mai comode, dar ele nu aduc multe în evoluția participanților: pentru că în celălalt se reflectă numai propriul domeniu conștient – iar asta nu este complicat, în schimb este plictisitor. Cei doi se găsesc minunați unul pe altul și proiectează umbra comună asupra restului lumii înconjurătoare, pe care îl evită apoi împreună. Rodnice într-un parteneriat sunt numai frecușurile, pentru că numai prin faptul că ne prelucrăm umbra prin intermediul celuilalt ne apropiem unii de alții.
Un parteneriat și-a atins țelul numai atunci când nu mai este nevoie de celălalt. Iubirea este un act conștient și semnifică deschiderea propriei granițe de conștiență față de ceea ce iubim, pentru a ne uni cu el. Acest lucru se petrece abia după ce am preluat în sufletul nostru tot ceea ce reprezenta partenerul, sau – altfel exprimat – dacă ne-am retras proiecțiile și ne-am unit cu ele. În acest caz, persoana care a servit ca suprafață de proiectare s-a golit – de atracție și respingere – iar iubirea a devenit veșnică, adică independentă de timp, deoarece a fost împlinită în propriul suflet.”
Minunată concluzia lui Dahlke. Să rămânem cu ea și să devină realitate!
