Un copil de 2 ani se joacă liniștit în parc, sub privirile vigilente ale mamei. Încet încet se îndepărtează de mamă și explorează curios împrejurimile. Necunoscutul îl fascinează. Nu îl sperie nici măcar faptul că mama nu mai este în aria lui vizuală. Curiozitatea de a descoperi ceva nou este mai mare decât frica. El știe că oricând se poate întoarce la mama lui, când a obosit de atâta joacă și nou. Știe că mama este acolo oricum, îl iubește oricum, iar el se poate întoarce când vrea. Se simte în siguranță. Este iubit. Nu se panichează, nu are de ce.
Asta e ceea ce se cheamă „safe base” – o bază sigură. Să ai o bază sigură înseamnă să pornești în procesul de individualizare fără teama de a fi abandonat sau respins, să te desprinzi natural de identitatea mamei și să-ți creezi propria identitate pe un fundal de iubire necondiționată și siguranță emoțională.
Acum, să vedem un alt copil de 2 ani care se joacă în parc sub privirile atente ale mamei. Copilul este liniștit câtă vreme mama este în raza lui vizuală. Își dă voie să exploreze cu limite foarte precise: trebuie s-o vadă în permanență pe mama. Dacă mama dispare, copilul se panichează. Îl cuprinde o anxietate teribilă: este abandonat. Aceasta este „baza nesigură” și presupune o ruptură în atașamentul mamă – copil.
Ruptura nu presupune neapărat o lipsă a iubirii parentale, de cele mai multe ori nu este despre asta. În anumite momente cheie în dezvoltarea copilului, însă, din cauza stresului resimțit de părinți, a unor traume, pierderi, dureri fizice sau emoționale, aceștia nu sunt cu totul prezenți și acordați la stările și nevoile copilului. Copilul nu simte, așadar, că este în siguranță emoțional în acea relație. Asta îl va face să să agațe și mai mult de părinte și îi ca amplifica anxietatea de pierdere a atașamentului.
Cum te afectează baza sigură sau nesigură la maturitate?
Când ai o bază sigură, ești capabil să dezvolți relații sănătoase și echilibrate, lipsite de atașament excesiv, nepoluate de teama de abandon. De fapt, teama patologică de abandon și de respingere nu există, și nici anticiparea abandonului în baza căreia reacționezi inconștient. Nu ești victimă, nici salvator, nici agresor.
Ești capabil să răspunzi iubirii celuilalt natural, ai granițe sănătoase, iar orice despărțire sau pierdere, deși dureroase, nu-ți distrug sănătatea fizică și emoțională. Nu depinzi de validarea din exterior, pentru că ești pe deplin conștient de valoarea ta. Pentru că îți vezi și onorezi frumusețea, o vezi și o onorezi și pe a celorlalți.
Când ai o bază nesigură, este foarte posibil să intri în relații de codependență sau chiar abuzive. Pentru că nu ai simțit atașamentul securizant în relație cu părinții tăi, tendința inconștientă este să te agăți de oameni pentru a primi iubire și atenție. Poți fi victimă, salvator sau agresor sau poți pendula între toate cele trei roluri. Nu ai încredere în oameni, și nici în tine. Structura ta psihică este destul de fragilă și poate fi ușor zdruncinată la orice traume care-ți activează carențele afective din copilărie.
Și acum? Ai să te întrebi ce mai poți schimba. Ce mai poți vindeca acum, de vreme ce baza a fost deja setată în primii ani de viață?
Creierul se dezvoltă, structural și funcțional, în relație cu mediul și în principal în relație cu părinții. Din fericire, însă, neuroplasticitatea se păstrează de-a lungul vieții. Asta înseamnă că ne putem reconfigura, reinventa neuronal, chimic, hormonal și genetic.
Nu putem schimba faptic ce s-a întâmplat în primii ani de viață, dar putem schimba felul în care ne raportăm (mental, emoțional și spiritual) la acele evenimente. Putem schimba felul în care ne raportăm la noi înșine, la ceilalți, la Dumnezeu, la Univers și la locul pe care-l avem în această lume.
