Terapii

Despre oamenii care nu pot iubi

Nu iubim la fel. Nu trăim și nu simțim la fel iubirea. Mereu m-am întrebat de ce. Intuiam, cumva, că răspunsul mă va purta departe în miezul primei relații de iubire pe care o are orice om: relația cu mama.

Atunci, în primele zile, în primele luni și ani, se întâmplă ceva. Ceva esențial. Ceva ce va decide cum și dacă acel om va fi capabil să primească și să dăruiască iubire fără să se simtă amenințat în centrul ființei sale.

Îl ascultam recent pe Sam Vaknin vorbind despre problemele de atașament și despre oamenii care percep iubirea drept un pericol mortal.

Ce se întâmplă, totuși, în psihicul unui copil, astfel încât iubirea să devină o amenințare pentru el?

Inițial, spune Vaknin, orice mamă este conectată cu copilul ei. Dar, la un moment dat, sub influența unor traume, a unor pierderi, a durerii, ea se poate deconecta. Acela este momentul pe care copilul îl „fotografiază” în creier: mama m-a iubit, acum nu mă mai iubește. Iubirea e dureroasă. Copilul învață să se detașeze ca protecție. Nu mai permit nimănui să-mi provoace o astfel de suferință.

Copilul nu se detașează de mamă, pentru că însăși viața lui depinde de relația cu ea. El nu se detașează de ea nici chiar atunci când mama este abuzivă sau narcisică. Vaknin vorbește despre conceptul de „mamă moartă”. Nu clinic, bineînțeles, dar indisponibilă emoțional, rece, absentă sau chiar abuzatoare. Copilul învață să-și iubească mama rece, iar această experiență de iubire va sta la baza experiențelor lui sentimentale de mai târziu.

Dacă relația cu mama este îmbibată de răceală, absență emoțională și fizică, detașare, abuz, relația cu partenerii va fi trăită prin același filtru, spune Vaknin.

Ca să te iubească, acest om are nevoie să te „omoare” mai întâi: are nevoie să te transforme în mama lui „moartă”.

Iubirea e trăită ca o absență. În momentul în care devine prezență, spune Vaknin, devine amenințătoare, pentru că acești oameni anticipează respingerea, abandonul și suferința pe care le cunosc deja. Ei reacționează, așadar, la această anticipare, și nu la ce se întâmplă cu adevărat în acea dinamică de relație.

Nu-și permit să iubească, nu-și permit o intimitate adevărată, pentru că prima lor experiență de iubire a fost una de anihilare, de pierdere. Nu mai sunt capabili să formeze atașamente, nici măcar în contexte simple, ca cel de terapie.

Ca să evite această suferință a respingerii, ei au nevoie să te „omoare” înainte. Abia atunci nu mai e niciun pericol. Când tu ai devenit la fel de indisponibilă emoțional, când ai devenit absență, atunci te pot iubi.

Dar cum se simte această iubire? Death by a 1000 cuts…

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *