Terapii

De ce se îmbolnăvesc copiii?

Vitalitatea unui copil depinde în mare măsură de forța vitală a părinților și de calitatea și profunzimea conexiunii pe care o are cu aceștia. Când această conexiune este întreruptă sau blocată, copilul se va exprima prin intermediul corpului (mai ales atunci când funcțiile limbajului nu sunt pe deplin formate).

Vitalitatea părinților, pe de altă parte, este influențată de inconștientul familial, depozitul de programe, moșteniri, secrete, traume și emoții nerezolvate. Un copil se naște în două filiații: filiația mamei și cea a tatălui. În perioada intrauterină copilul intră în contact cu moștenirile transgeneraționale de pe cele două linii de familie, pe lângă activitatea psiho-emoțională a părinților din cele 9 luni. În ciuda acestor moșteniri inconștiente, copilul este o entitate autonomă, cu propriile dorințe și propria misiune pe acest pământ.

„Copilul este limbajul istoriei părinților.”

Afirmația aparține lui Françoise Dolto, una dintre cele mai renumite psihanaliste care a lucrat vreodată cu copiii. Dolto a înțeles, prin intermediul cercetărilor și lucrului direct cu copiii, că aceștia exprimă prin intermediul corpului „nespusul” din istoria familiei și că simptomele lor sunt, cu precădere, simptomele familiei.

Având în vedere această moștenire, în plus faptul că ei „duplichează” în uter inclusiv activitatea psiho-emoțională a părinților, este de înțeles că se pot îmbolnăvi. Ceea ce încearcă un copil să transmită prin boala sa este că există o problemă în dinamica familiei: între părinți sau în familia extinsă. Copiii sunt extremi de sensibili și creează ușor loialități afective, în special cu bunicii (chiar dacă nu i-au cunoscut niciodată). Din acest motiv Jung nu accepta niciodată să lucreze cu un copil dacă bunicii nu erau de față.

Copiii își iau rolul de terapeut în raport cu părinții și familia și ne oferă o motivație foarte puternică de a căuta răspunsuri, de a ne schimba, de a ne vindeca. Copiii vor să-și vindece părinții, întrucât ei simt, la nivel de suflet, ce se întâmplă în inconștientul familiei. Nu pot exprima prin cuvinte, mai ales atunci când sunt mici, dar o fac într-un mod simbolic, prin corpul și viața lor emoțională.

„Nu trebuie să coborâm la nivelul copiilor ca să-i putem înțelege, ci e nevoie să ne ridicăm la înălțimea sentimentelor lor.” (Willy Barral)

 

Care este responsabilitatea părinților?

Părinții sunt responsabili de viața, sănătatea și armonia copilului. Când acesta se îmbolnăvește, părinții se simt adesea vinovați. Este important, însă, să facem distincția între vinovăție și responsabilitate. Nu există familie perfectă, cu un trecut traumatic vindecat. Părinții au și ei același bagaj trangenerațional care-i împiedică să ofere un atașament securizant pentru că nici ei nu l-au avut.

Exceptând situațiile patologice în care părinții sunt abuzivi în relație cu copilul, cred că cei mai mulți părinți își iubesc copiii și sunt dispuși să facă tot ce ține de ei pentru sănătatea și fericirea lor.

 

De ce are nevoie un copil pentru a fi sănătos?

Cea mai mare nevoie a unei ființe umane este nevoia de conexiune, de atașament, de iubire. Dacă părinții răspund nevoilor bebelușului cu o iubire necondiționată, constantă, cu acceptare deplină și respect, dacă simte că este important și valorizat, atunci copilul se dezvoltă normal, fără probleme majore. Iar dacă istoria familiei păstrează aceast atașament securizant cel puțin trei generații, copilul moștenește un bagaj mult mai lejer din inconștientul familial.

Realitatea, însă, este departe de a fi ideală. Istoria familiei noastre este plină de traume nevindecate, dolii neîncheiate, secrete, frici, angoase, pierderi, iubire condiționată sau chiar incapacitatea de a primi și dărui iubire. Părinții au propriile răni emoționale, probleme de sănătate, dificultăți financiare, toate acestea rezultând în incapacitatea lor de a fi complet prezenți și conectați la nevoile copilului.

Copilul simte, la nivel de suflet, aceste dinamici inconștiente din istoria familiei și își dorește să ajute la vindecarea lor.

 

Care sunt factorii stresori majori pentru un copil?

  • Părinții absenți emoțional, chiar dacă prezenți fizic; absența fizică și emoțională;
  • Lipsa atașamentului între părinți și copil;
  • Separarea de mamă (în primele momente de viață, mai ales în cazul bebelușilor născuți prematur și ținuți în incubator);
  • Abandonul (copilul este predat unei alte persoane pentru îngrijire: unui alt membru al familiei, de exemplu, sau unei instituții);
  • Lipsa iubirii dintre părinți (copilul este capabil să simtă calitatea și profunzimea iubirii pe care părinții o au unul pentru celălalt);
  • Stresul părinților (copilul simte și trăiește la nivel de celulă toate emoțiile părinților, chiar dacă aceștia le ascund);
  • Lipsa iubirii, a încrederii, a încurajării, a respectului pentru copil;
  • Devalorizarea copilului, compararea lui cu frații, surorile sau alți copii;
  • Umilirea lui și învinovățirea lui;
  • Conflictul între aspirațiile copilului și dorințele părinților (conștiente sau inconștiente);
  • Frica de a-și exprima emoțiile (când simte că emoțiile lui nu contează sau că ar putea fi pedepsit pentru că le exprimă; copilul renunță la autenticitate din frica de a nu pierde iubirea părinților;
  • Vinovăția (copilul are tendința de a se culpabiliza pentru suferința părinților);
  • Secretele de familie (când i se ascund evenimente importante din familie – boala unui părinte, pierderi, decese, infidelitate, copilul se simte mințit; el simte incongruența dintre ceea ce afișează părinții și realitate).

 

Boala copilului vorbește

 Emoțiile pe care copilul le suprimă, sunt exprimate de corpul lui într-o manieră simbolică. Astfel, printr-o viroză, copilul poate spune că nu simte suficientă iubire (el însuși, unul dintre părinți sau amândoi). E puțin probabil ca el să verbalizeze asta chiar și în cazul în care funcțiile limbajului sunt pe deplin formate. Mai sigur e ca el să-și reprime sentimentele, din frica de a nu-i supăra pe părinți și de a nu pierde iubirea lor.

 

Copilul poate fuziona cu emoțiile părinților și de multe ori o face, așa că întreabă-te: „Mă simt eu suficient de iubit? Sunt eu capabil, ca soț/soție și părinte să primesc și să dăruiesc iubire necondiționat?”

„Cine în familia noastră nu se simte suficient de iubit?”

„Cine este rece?”

„Cine este singur?”

„Câtă iubire există în cuplul meu?”

Simptomul copilului este simptomul familiei. Este important să privim suferința copilului și din această perspectivă, nu pentru a ne culpabiliza ca părinți, ci pentru a ne responsabiliza.

Din păcate , însă, copilul se culpabilizează pentru orice tensiune din familie. Mama e tristă? Probabil a supărat-o el cu ceva. Tata e furios? E tot vina lui. Părinții se despart? El i-a dezamăgit. Copilul are tendința de a-și asuma vina pentru orice suferință din familie. O face pentru că nu poate digera ideea că un părinte nu-l iubește așa cum el are nevoie sau își dorește.

Vinovăția este terenul propice pentru dezvoltarea unor programe limitative de genul „Nu sunt suficient de bun”, „Nu merit să fiu iubit”, „Sunt incapabil”, „Sunt rău”, „Nu merit să fiu fericit”, „Nu merit să trăiesc” și altele la fel de toxice. Toate aceste programe sunt achiziționate de copil în primii 7 ani de viață și sunt motoarele inconștiente care-i vor decide soarta în aspectele importante ale vieții.

În familiile în care există tensiune între părinți, probleme de comunicare, emoții toxice, copiii sunt, de regulă, bolnăvicioși: răcesc frecvent, fac otite, suferă de constipație, probleme digestive, deformări de coloană, obezitate, sunt hiperagitați, triști, iritabili sau chiar violenți cu alți copii.

Orice tensiune în atașamentul cu părinții, chiar și de moment, are consecințe asupra structurii mental-emoționale ale copilului; rezultatele pe fizic apar repede.

Uneori problemele nu sunt vizibile și ușor de identificat; familia de origine poate fi relativ armonioasă. Părinții se iubesc, nu au probleme majore, copilul este iubit și, în general, se simte în siguranță cu părinții. Și totuși, se îmbolnăvește des.

Dinamicile problemă, însă, ar putea exista în familia extinsă (bunici, străbunici, unchi, mătuși etc).

Afecțiunile cronice ale copiilor au nevoie de o abordare transgenerațională, întrucât o parte însemnată a programelor limitative, a emoțiilor negative moștenite au ca origine traumele nerezolvate din inconștientul familial. Această perspectivă holistică de vindecare le permite părinților să conștientizeze tiparele distructive și să le oprească, eliberându-i pe copii de povara repetițiilor negative inconștiente.

 

„Copilul are nevoie de adevăr ca să trăiască”

Tot ce nu s-a spus și nu s-a verbalizat este repetat inconștient. Comunicarea este esențială, iar copilul, chiar foarte mic, este capabil să înțeleagă explicațiile părinților. Acestea îl ajută nu doar în dezvoltarea cognitivă, ci și în înțelegerea profundă a propriei familii și a lui însuși. Secretele de familie au un efect toxic asupra copilului; la nivel de suflet el percepe o problemă, dar nu și-o poate explica, așa că își face numeroase scenarii prin care să-și explice incongruența dintre ceea ce afișează părinții și propria intuiție. De asta este esențial ca ei să cunoască istoria familiei și ceea ce este important și relevant pentru viața lor.

 

Aceasta este abordarea holistică în vindecarea copilului; ea nu trebuie să se oprească doar la repararea corpului fizic, ci mai ales la identificarea cauzelor mental-emoționale și spirituale care au creat contextul propice apariției simptomelor. Boala copilului este oportunitatea familiei de a-și extinde conștiința și de a se vindeca.

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *