Terapii

Nu corpului îi este foame, ci sufletului

Sufletul tânjește după două lucruri: „după iubire și sens”. Spunea Noica. Atunci când îți privezi sufletul de esență, corpul îți răspunde prin boală, suferință și dezechilibre de tot felul, inclusiv prin variații în greutate.

Un suflet se simte împlinit când își manifestă creativitatea, când își exprimă și trăiește menirea. Un suflet liber conține un corp liber și armonios; un suflet îndepărtat de propria misiune aduce cu sine un corp bolnav.

Lucrez, de ceva vreme, cu persoane care suferă de un dezechilibru în greutate: în plus sau în minus. Folosesc o schemă holistică prin care ne adresăm fiecărui nivel al ființei: fizic, mental, emoțional, spiritual. Lucrăm pe identificarea și rescrierea traumelor care stau la baza problemei, și nu numai.

Un corp eliberat de traume își declanșează natural propria capacitate de vindecare și regenerare.

Într-o etapă ulterioară lucrăm pe înlocuirea schemelor neuronale limitative care determină chimia creierului și, în consecință, chimia întregului corp. Am vorbit în detaliu despre acest aspect într-un articol precedent (vezi Controlul greutății prin reprogramarea creierului).

Este esențial să-ți vindeci rănile

Peter A. Levine, doctor în biofizică medicală și psihologie, de asemenea specialist în vindecarea traumatică spune că trauma a devenit atât de comună, încât cei mai mulți oameni nici măcar nu realizează că o au. Unii rămân asimptomatici ani de zile. În tot acest timp, însă, efectele neurobiologice ale traumei sunt semnificative.

„O traumă este iadul pe pământ. O traumă rezolvată este un dar divin”. Peter A. Levine

Experții în traumatologie ne atrag atenția asupra faptului că organismul stochează, la nivel celular, memoria șocurilor. Trauma se resimte în mușchi, oase, țesuturi, fascie, organe. Ea nu este doar un set de narațiuni despre ceea ce ni s-a întâmplat la un moment dat, este mai mult de atât: un cumul de senzații fizice intens negative, amenințătoare.

De fapt, ce reprezintă o traumă?

Ne spune psihiatrul american Bessel A. Van der Kolk (specialist în stresul post-traumatic):

„O experiență devine traumatică atunci când organismul uman este copleșit și reacționează prin neputință și paralizie: când nu poți face absolut nimic pentru a schimba cursul evenimentelor, întregul sistem se prăbușește.

Creierul este programat de experiențele mentale care sunt exprimate în corp. Emoțiile sunt comunicate prin expresii faciale și posturi ale corpului: furia este trăită cu pumnii încleștați și dinții scrâșnind; frica se înrădăcinează în mușchii încordați și respirația superficială. Gândurile și emoțiile sunt însoțite de modificări ale tensiunii noastre musculare, iar pentru a modifica tiparele de obiceiuri trebuie să schimbăm bucla somatică ce conectează între ele senzațiile, gândurile, amintirile și acțiunile.”

(extras din prefața cărții „Traumă și Memorie” – Peter A. Levine)

Ce se întâmplă la nivel fiziologic?

Glandele suprarenale produc în exces hormoni de stres care dereglează toate sistemele și consumă o cantitate uriașă de energie și vitalitate, necesară, de alftfel, regenerării, evoluției, neurogenezei și neuroplasticității. Presiunea interioară se diminuează doar atunci când conștientizezi și eliberezi emoțiile traumatice. În caz contrar, sistemul nervos se va comporta ca și cum trauma ar fi în continuare activă. Nu contează că ea s-a produs în urmă cu 10 ani, se poate reactiva în orice moment, de cele mai multe ori la nivel inconștient. Corpul va recrea aceeași chimie din momentul șocului traumatic. Practic o retrăiești, mai mult sau mai puțin conștient, tot timpul.

Din fericire, spune Franz Ruppert, „trauma psihică poate fi eliminată din conștient. Nimic nu pare a fi mai simplu decât să stingem lumina conștiinței atunci când realitatea devine insuportabilă. Însă nu putem scăpa de corpul nostru traumatizat. În el rămân experiențele reale ale traumei, chiar dacă, în urma procesului de amorțire și a celui de clivaj, durerea, frica, furia, dezgustul sau rușinea nu mai pot pătrunde în experiența conștientă. De aceea se poate spune următorul lucru: în corpul nostru este stocat adevărul cu privire la experiențele noastre de viață. Corpul nu minte!”

(„Corpul meu, trauma mea, eul meu” – Franz Ruppert & Harald Banzhaf)

Ce vrea să ne spună, așadar, corpul atunci când acumulează mai mult decât e necesar sau când refuză hrana?

Mânânc pentru că vreau iubire

Hrana este iubire. Acesta este limbajul pe care ni-l amintim din copilărie: un copil iubit este un copil bine hrănit. E o conexiune inconștientă pe care o achiziționăm în primii ani de viață si o păstrăm la maturitate. De multe ori aceste conexiuni se transmit transgenerațional. Ducem, în ADN, o definiție stranie a iubirii. Mâncarea devine substitut al iubirii. Mănânc pentru a umple vidul emoțional în care trăiesc. Mănânc pentru a compensa izolarea și nesiguranța pe care le simt. Mamele care simt acest gol emoțional îl transmit, de multe ori, copiilor. Aceștia „mimează” tiparele inconștiente ale părintelui și devin supraponderali încă de la o vârstă fragedă. E un soi de „loialitate afectivă”: uite, mamă, nu ești singură, sufăr și eu alături de tine. Vorbim de mecanisme inconștiente, evident.

Vreau iubire, dar fug de ea

Cu cât o persoană își îngroapă mai adânc emoțiile, cu atât mai mult crește în greutate. Persoanele supraponderale au o sensibilitate aparte. Au o nevoie uriașă de iubire, dar, în mod paradoxal, fug de ea. Își doresc să iubească, dar fac tot posibilul să se izoleze. Teama de respingere îi face să-și reprime sentimentele și să se protejeze împotriva suferinței. Sunt foarte vulnerabili la critici, foarte nesiguri, motiv pentru care se protejează. Grăsimea în exces este un scut de protecție. Dacă a existat un abuz sexual (sau orice situație traumatizantă legată de sexualitate) corpul va somatiza diferit: femeile tind să ia în greutate la nivelul șoldurilor și coapselor, bărbații la nivelul abdomenului (în felul ăsta organele sexuale sunt mai puțin vizibile). Astfel mă protejez de propriile mele trăiri și de lumea exterioară.

Mă simt abandonat

De multe ori obezitatea vine în urma unui șoc emoțional, în urma unei pierderi importante, a unui abandon. Golul devine imposibil de suportat, găsesc un refugiu în mâncare.

Mi-e teamă să fiu atrăgătoare

O convingere destul de comună în rândul femeilor este teama că, ajungând la greutatea optimă, ar atrage mai multe priviri. Se creează un conflict interior: dacă slăbesc voi fi mai atrăgătoare, voi cunoaște mai mulți oameni, mi-e teamă să nu-mi părăsesc soțul/partenerul. Creierul simte, așadar, un pericol în pierderea în greutate și nu-ți permite să ajungi acolo. Mai mult, ești chiar în pericol să iei și mai mult în greutate, ca măsură inconștientă de protecție. Dacă sunt grasă sunt protejată. Relația mea nu suferă, familia mea nu suferă.

Îmi resping feminitatea/masculinitatea; Îmi resping sexualitatea

O convingere intim legată de cea precedentă. Dacă devin atrăgătoare aș fi nevoită să-mi exprim și să-mi trăiesc adevărata feminitate, pe care acum o resping și o reprim. Dacă aș lăsa această femeie să respire relația mea, familia mea ar suferi. E posibil ca tot decorul vieții mele să se schimbe. Mă simt vinovată pentru tot acest scenariu fictiv. Păstrându-mi greutatea actuală și reprimându-mi feminitatea rămân într-un decor familiar, „sigur”, „previzibil”. Dacă am copii este posibil să le transmit și lor aceeași teamă inconștientă. E posibil să mă simt mai mult în siguranță să-mi știu copiii supraponderali, și astfel protejați.

Mă urăsc pentru că sunt gras

Felul în care îmi percep corpul îmi va accentua sentimentul de respingere. Mă resping pe mine însumi. Sunt dizgrațios, diform. Am tendința, chiar, să exagerez orice imperfecțiune. Dramatizez, amplific orice defect, mai mult sau mai puțin real. Cu cât mă urăsc mai mult, cu atât voi mânca mai mult pentru a compensa furia și rușinea pe care le simt.

Vreau sa fiu invizibil, în felul asta nimeni nu mă poate respinge. Cu toate astea vreau sa fiu văzut, vreau să fiu iubit, devin din ce în ce mai mare, mai vizibil. Presiunea pe care societatea o pune asupra mea este imensă și mă descurajează.

Trebuie să fiu puternic

Traumele din copilărie îi fac pe mulți copii să interiorizeze necesitatea de a „fi puternici”. Poate un părinte îi cere asta, neconștientizând implicațiile nocive pe care această cerință o va avea asupra vieții copilului. Copilul va învăța să-și reprime emoțiile pentru a menține imaginea de invincibilitate și „putere”, din iubire față de familie sau din propria dorință de a supraviețui. Nu e de mirare că însuși fizicul lui de adult va oglindi dorința inconștientă de a fi puternic.

Resping viața

Deși se manifestă diferit, anorexia și obezitatea au aceeași cauză: lipsa iubirii. Copilul anorexic respinge viața însăși și vrea, inconștient, să dispară. De cele mai multe ori la bază stă un conflict major cu mama. Poate a existat un abandon (copiii care sunt dați spre îngrijire bunicilor) sau mama însăși trăiește o dramă, devenind, astfel, puțin disponibilă afectiv pentru copilul ei. Copilului îi lipsește iubirea, îi lipsește mama și vrea să o pedepsească. Refuză mâncarea, refuză viața, vrea să se facă atât de mic încât să dispară cu totul.

Trăiesc într-o angoasă profundă

Când simt dezgust și ură față de mine, voi avea tendința de a ingera cantități uriașe de mâncare. E singurul mod prin care îmi pot umple golul interior. Poate că a existat un eveniment, o situație în care am fost abuzată, o situație în care nu am știut cum să reacționez, iar acum mă urăsc pentru asta, nu mă mai suport, am nevoie să umplu acest dezgust față de mine cu multă mâncare.

Această angoasă are, de multe ori, legătură cu relația cu mama. Atunci când bebelușul este încredințat altor persoane la scurt timp după naștere (bunicilor, de exemplu), abandonul resimțit îl face pe copil să compenseze prin mai multă mâncare.

Am menționat doar câteva dintre cauzele mental-emoționale ale problemelor de greutate. Lista nu este, cu siguranță, exhaustivă.

Permite-mi să sintetizez, în cele ce urmează, pașii pe care ți-i recomand nu doar pentru a ajunge la greutatea optimă pentru tine, dar și pentru a te menține acolo.

  1. Să identifici cauzele mental-emoționale și spirituale ale dezechilibrului;
  2. Să vindeci traumele care au provocat dezechilibrul. Cu alte cuvinte să rescrii informația greșită din creier și să eliberezi /vindeci emoțiile pe care trauma le-a generat și stocat în corp de-a lungul timpului;
  3. Să schimbi chimia creierului (prin reprogramarea pe undele theta – cel mai rapid și eficient mod);
  4. Să dai la fel de multă atenție corpului fizic (prin mișcare, regim alimentar corect și echilibrat).

Greșeala cea mai mare pe care o poți face este să te concentrezi exclusiv pe corpul fizic, agresându-l cu regimuri draconice, suplimente îndoielnice și efort prelungit. Dacă nu treci prin toate palierele (fizic, mental, emoțional, spiritual) schimbarea va fi cel mult superficială și de moment. Probabilitatea recidivei este aproape garantată.

Dacă dorești mai multe detalii despre programul pe care-l dezvolt de Reprogramare a creierului pentru controlul greutății dă-mi de știre, îți voi da mai multe detalii.

Sper că ți-am fost de folos.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *